Aparent, obiectele utilitare aparţin domeniul non semantic: un tirbuşon, un pahar cu apă par a avea numai un sens utilitar. Dar orice obiect devine un semn; el nu este despărţit de vreun prag semiotic de non-semn, numai perspectiva receptorului contează.
Obiectele pot fi “citite” (cf. şi W. Nöth) la mai multe niveluri:

1. UTILITAR: marfa consumată sub semnul valorii de întrebuinţare.
Trăsături: - rezistenţă
- durabilitate
- gust
Valoarea de întrebuinţare poate fi motivată (determinată de caracteristicile materiale ale obiectelor) sau arbitrară (determinată de deciziile culturale, vezi cultura vegetariană).
2. COMERCIAL: legat de valoarea de schimb actualizată în bani. În afară de preţ (care poate fi modic sau ridicat, în acest ultum caz funcţionând paradigma “Scump, dar bun!”), se mai iau în considerare şi alţi factori: facilităţi, rabaturi, garanţie. Ca şi valoarea de întrebuinţare, valoarea comercială poate fi motivată sau arbitrară.
3. SOCIO-CULTURAL: de la ţigări la vestimentaţie, utilizarea unui produs este indicele statutului social. Codul socio-cultural are conotaţii profesionale şi etnologice: de la salopetă la papillon, de la hamburgeri la tequila.
4. MITIC: prin situarea obiectului într-o scenă mitică, produsul participă la universul mitic (vechi sau nou) – The New Ford Thunderbird Sport plasează noul model de maşină sport în universul mitic al păsării furtunii din mitologia indiană cu toate conotaţiile de viteză, excepţionaliste, neaşteptat etc.

Procese semiotice specifice
Corelarea cod/obiect. Fiecare obiect este asociat cu prioritate unui anume cod: alimentele, vestimentaţia. De-a lungul existenţei sale, societatea omenească a corelat diferit obiectele diverselor coduri.
Schimbări de cod:
i) semiotizare valorizantă – uneltele care devin piese de muzeu (cod socio-cultural), alimentele consumate pentru valori socio-culturale sau mitice, hainele folosite pentru statut sau stil de viaţă;
ii) semiotizarea inversă – obiecte excluse schimbului: de la inelul de căsătorie la sclavie, introduse în circuitul “tranzacţiei” (omul-obiect vândut ca sclav);
iii) semiotizarea degenerată – cărţile utilizate ca obiect decorativ, canibalism;
iv) semiotizarea eronată – motivarea utilitară prin valoarea comercială (scump, deci bun) sau motivarea utilitară prin valoarea socio-culturală (dacă toată lumea bea Coca Cola trebuie să beau şi eu).

Există aproape tot atâtea criterii de clasificare câte obiecte: dimensiunea, gradul de funcţionalitate, forma, conotaţiile la care trimit (bogat sau sărac, tradiţional sau modern), durata, materia pe care o transformă (de exemplu, pentru râşniţa de cafea este clar care este această materie, pe când pentru o oglindă sau pentru radio este mai puţin evident) etc. Orice obiect transformă ceva – gradul de exclusivitate sau de socializare a utilizării: privat, familial, public.
Fiecare trecere a unui sistem la un altul, mai bine integrat, fiecare comutare în interiorul unui sistem deja structurat, fiecare sinteză a funcţiilor face să apară un sens, o pertinenţă obiectivă complet independentă de indivizii care o produc: ne aflăm aici la nivelul unei limbi şi am putea numi, prin analogie cu fenomenele lingvistice, “tehneme” elementele tehnice simple – diferite de obiectele reale – pe baza cărora apare evoluţia tehnologică.
Dacă exceptăm obiectele tehnice pure, cu care nu avem niciodată de a face decât în calitate de subiecţi, observăm că cele două nivele, denotat obiectiv şi conotat (prin care obiectul este investit, comercializat, personalizat, prin care ajunge să fie folosit şi intră într-un sistem cultural) nu sunt cu totul disociabile, cum sunt cele ale limbii şi vorbirii în lingvistică. Spre deosebire de moneme şi foneme, tehnemele sunt în continuă evoluţie, transformare.

Teza lui Saussure, conform căreia un sistem semiotic se bazează doar pe diferenţă se aplică în primul rând obiectelor: obiectele nu semnifică în realitate, ci prin diferenţa lor, lucru ce duce la maximizarea diferenţelor şi la minimalizarea similarităţilor: peretele alb care poate trimite în acelaşi timp la sărăcie, dar şi la rafinament.
Sintaxa bunurilor – spaţiul pluridimensional al combinaţiilor obiectuale este mult mai puţin structurat în comparaţie cu limbajul. Dacă dimensiunea paradigmatică (sistemul) este bine structurat, sintaxa este slabă.

1. Obiectul ca semn

În 1888 Kleinpaul amintea de limbajul fără cuvinte al florilor şi al mănuşilor. Swift şi Academia din Lagado evidenţiază caracterul impracticabil al unui limbaj universal al obiectelor, substitut al limbii naturale (nu putem “căra” cu noi “într-un sac” toate obiectele despre care vrem să vorbim).

SIGN VEHICLE /vs/ REFERENT

Chestiunea semiotică a diferenţei - signified- referent

2. Semiotizarea obiectelor

Praxis /vs/ semiosis

Barthes susţine că obiectele utilitare au o substanţă a expresiei a căror esenţă nu este aceea de a semnifica; de exemplu hrana, care are rol de nutriţie. Dar, o dată cu societatea, apare semiotizarea obiectelor – telefonul mobil, hainele, paharul conferenţiarului nu sunt numai instrumente pure, ele poartă cu sine şi un sens, o semnificaţie intrinsecă (paharul de pe masa din amfiteatru nu este doar recipientul utilitar, ci semnul conferenţiarului, hainele nu ne feresc doar de intemperii, ci indică în mod clar un statut social-real sau simulat).

3. Limbajul bunurilor de consum

W. Nöth afirmă: “Consumul comunică un statut; putem face o seamă de inferenţe despre oameni în funcţie de bunurile şi serviciile pe care le-au selectat.” De aici decurge noţiunea de consum simbolic, brand image; importantă este satisfacţia simbolică şi nu cea a consumării concrete a obiectului.

În lista de mai jos sunt prezentate câteva semne alese cu totul arbitrar, pe care le folosesc bărbaţii pentru a se prezenta altora. Aceste semne pot fi folosite conştient sau inconştient, cel în cauză putându-le manipula sau putându-se trăda pe sine prin folosirea lor.

Semnificant --- Semnificat

Păr lung --- Anti-cultură (mai ales murdar)

Păr scurt --- Om de afaceri (tradiţional)

Păr foarte scurt --- Homosexual sau militar sau ambele

Păr tuns “nr. 1” --- Militar

Bronzat --- Amator de sport, cu mult timp liber

Palid --- Intelectual (ca atare şi bolnăvicios)

Jeans Levi’s --- Neglijent, proletar?

Jeans de marcă --- Elegant, bogat

Jeans K-Mart --- Muncitor

Costum din trei piese, în dungi --- Manager, om de afaceri

Servietă --- Demodat

Geantă diplomat --- Om de afaceri tradiţional

Geantă de mână --- Eurofil, pseudo-italian

Sac de spate (ghiozdan) --- Amator de activităţi în aer liber

Pungă --- Ţăran

Sandale --- Artist

Pantofi --- Om de afaceri

Ghete (de lucru) --- Muncitor

Bocanci --- Ecologist, alpinist

Ochelari de aviator --- Middle-class, comun

Ochelari de soare de culoare închisă --- Tip de gangster, paranoic

Papion --- Tip de tocilar

Cravată lată --- Demodat

Cravată subţire, panglică --- Ţăran, din vestul Americii

“Obiectul este acela care se oferă vederii, este acela care este gândit în raport cu subiectul care gândeşte.” (R. Barthes 1985: 250)
Conform dicţionarelor, obiectul este “ceva”, lucru care nu ne lămureşte prea mult dacă nu luăm în considerare conotaţiile cuvântului obiect. Barthes (1985: 250-251) identifică două mari grupuri de conotaţii:

i) conotaţiile existenţiale ale obiectului – obiectul este un lucru non-uman care se încăpăţânează să existe, cumva împotriva omului. În acest sens, există numeroase descrieri ale obiectului în literatură:
1. în “Greaţa” lui Sartre este descris un soi de încăpăţânare a obiectului de a exista în afara omului, provocând un sentiment de greaţă naratorului în faţa trunchiurilor copacilor dintr-un parc sau chiar în faţa propriei mîini;
2. în teatrul lui Ionescu apare o proliferare extraordinară a obiectelor, acestea invadează omul care nu se poate apăra şi care este înăbuşit de ele;
3. o tratare estetică a obiectului, în care acesta este prezentat ca având un soi de esenţă de a reconstitui, o regăsim la pictorii de naturi moarte, la anumiţi regizori de film, a căror caracteristică esenţială a stilului este aceea de a reflecta asupra obiectului (Bresson);
4. în Noul Roman apare un tratament special al obiectului, descris în stricta sa aparenţă.

ii) conotaţiile “tehnologice” ale obiectului – obiectul se defineşte în acest caz ca acel ceva care este fabricat (artificial). Obiectul este în acest sens produsul finit, standardizat, format şi normalizat, adică supus unor norme de fabricaţie şi calitate. Trăsătura esenţială a obiectului este, deci, aceea de a fi element de consum: un anume obiect este multiplicat în milioane de copii: telefon, ceas, bibelou, farfurie, mobilă. Toate acestea sunt ceea ce numim în mod normal obiecte, iar în acest caz obiectul nu mai evadează spre un infinit subiectiv, ci către unul social.

În mod normal, definim obiectul ca “ceva care foloseşte la ceva”. Aşadar, la prima vedere, obiectul este în întregime absorbit de o finalitate utilitară, de o funcţie. Şi prin aceasta, remarcă Barthes, există o tranzitivitate a obiectului: obiectul îi foloseşte omului pentru a acţiona asupra lumii, pentru a modifica lumea, pentru a exista în lume într-o manieră activă, deci obiectul joacă rolul unui soi de mediator între acţiune şi lume.
Chiar şi în cazul în care, aparent, un obiect nu are nici o utilitate, nu se poate spune că acel obiect nu serveşte la nimic, fie şi numai pentru că are o finalitate estetică (de exemplu un bibelou). Paradoxul semnalat de Barthes în acest sens este că acele obiecte care au o funcţie, o utilitate, un mod de folosinţă anume şi despre care s-ar putea crede că sunt exclusiv instrumente, poartă în realitate şi alte lucruri cu sine, sunt şi alte lucruri. Obiectele poartă un anume sens, ele servesc într-adevăr la ceva anume, dar, în acelaşi timp, comunică şi informaţii; “există întotdeauna un sens care depăşeşte utilitatea obiectului.” (Barthes 1985: 252) Un telefon, un stilou, o farfurie sunt obiecte cât se poate de funcţionale, au o utilitate bine definită, folosesc la ceva anume, dar, în acelaşi timp, ele transmit şi altceva, un anume sens de bogăţie, simplicitate, fantezie etc. Fiecare dintre ele face parte dintr-un sistem bine definit de obiecte-semne.
Semiotica obiectului studiază potenţialul comunicativ al obiectelor naturale şi al artefactelor culturale. Cu excepţia semioticii culinare, cele mai multe mesaje obiectuale sunt instanţe ale comunicării vizuale.