Aparent, obiectele utilitare aparţin domeniul non semantic: un tirbuşon, un pahar cu apă par a avea numai un sens utilitar. Dar orice obiect devine un semn; el nu este despărţit de vreun prag semiotic de non-semn, numai perspectiva receptorului contează.
Obiectele pot fi “citite” (cf. şi W. Nöth) la mai multe niveluri:

1. UTILITAR: marfa consumată sub semnul valorii de întrebuinţare.
Trăsături: - rezistenţă
- durabilitate
- gust
Valoarea de întrebuinţare poate fi motivată (determinată de caracteristicile materiale ale obiectelor) sau arbitrară (determinată de deciziile culturale, vezi cultura vegetariană).
2. COMERCIAL: legat de valoarea de schimb actualizată în bani. În afară de preţ (care poate fi modic sau ridicat, în acest ultum caz funcţionând paradigma “Scump, dar bun!”), se mai iau în considerare şi alţi factori: facilităţi, rabaturi, garanţie. Ca şi valoarea de întrebuinţare, valoarea comercială poate fi motivată sau arbitrară.
3. SOCIO-CULTURAL: de la ţigări la vestimentaţie, utilizarea unui produs este indicele statutului social. Codul socio-cultural are conotaţii profesionale şi etnologice: de la salopetă la papillon, de la hamburgeri la tequila.
4. MITIC: prin situarea obiectului într-o scenă mitică, produsul participă la universul mitic (vechi sau nou) – The New Ford Thunderbird Sport plasează noul model de maşină sport în universul mitic al păsării furtunii din mitologia indiană cu toate conotaţiile de viteză, excepţionaliste, neaşteptat etc.

Procese semiotice specifice
Corelarea cod/obiect. Fiecare obiect este asociat cu prioritate unui anume cod: alimentele, vestimentaţia. De-a lungul existenţei sale, societatea omenească a corelat diferit obiectele diverselor coduri.
Schimbări de cod:
i) semiotizare valorizantă – uneltele care devin piese de muzeu (cod socio-cultural), alimentele consumate pentru valori socio-culturale sau mitice, hainele folosite pentru statut sau stil de viaţă;
ii) semiotizarea inversă – obiecte excluse schimbului: de la inelul de căsătorie la sclavie, introduse în circuitul “tranzacţiei” (omul-obiect vândut ca sclav);
iii) semiotizarea degenerată – cărţile utilizate ca obiect decorativ, canibalism;
iv) semiotizarea eronată – motivarea utilitară prin valoarea comercială (scump, deci bun) sau motivarea utilitară prin valoarea socio-culturală (dacă toată lumea bea Coca Cola trebuie să beau şi eu).

Mitul funcţionalist – virtualitate a unei lumi complet funcţionale, în care fiecare obiect tehnic este deja un indice.
Efect al Naturii – se observă tendinţa vidului, a golului: pereţii goi înseamnă cultură şi belşug. Un anumit bibelou este valorizat prin crearea unui gol în jurul lui. Apare în acest fel o inversiune a conotaţiei tradiţionale care privilegia substanţele pline, a căror valoare consta în acumulare şi ostentaţie naivă.
Funcţionalul nu mai reprezintă acel ceva adaptat la un anume scop, ci acel ceva adaptat la o ordine sau la un sistem. Coerenţa sistemului funcţional al obiectelor este dată de faptul ca acestea nu mai au valoare proprie, ci o funcţie universală a semnelor. Ordinea Naturii (funcţie primară, pulsine, relaţie simbolică) este prezentă pretutindeni, dar este prezentă exclusiv ca semn. În acelaşi timp, relaţia simbolică dispare, iar ceea ce transpare prin semn este o natură continuu stăpânită, care trece la cultură prin intermediul semnului; este o natură sistematizată: o naturalitate sau o culturalitate. Această naturalitate reprezintă corolarul oricărei funcţionalităţi.

Mediul tradiţional – configuraţia mobilierului este o imagine fidelă a structurilor familiale şi sociale ale unei epoci. Interiorul burghez tip este subîntins de ordinea patriarhală: ansamblul sufragerie – dormitor. În acest caz se face simţită tendinţa de acumulare, de ocupare a spaţiului (totul gravitează în jurul bufetului sau a patului de mijloc) şi de delimitare clară a acestuia. Această delimitare clară, chiar ruptură, între interior şi exterior, opoziţia lor formală sub semnul social al proprietăţii şi sub semnul psihologic al imanenţei familiei face din acest spaţiu tradiţional o transcendenţă închisă.
Se observă o modificare sensibilă la nivelul elementelor interiorului model (cf. J. Baudrillard, 1968: 20-29):
- iluminarea: există tendinţa de a şterge sursele de lumină. Chiar dacă lumina nu mai vine din tavan, chiar dacă ea este dispersată şi împuţinată, ea a rămas semnul unei intimităţi privilegiate, dă o valoare unică lucrurilor;
- oglinzile şi portretele: se remarcă dispariţia sticlei şi a oglinzii. Mediul ţărănesc tradiţional ignoră sticla, poate şi din cauza credinţei că este o vrăjitorie. Interiorul burghez multiplică oglinzile pe pereţi, pe dulapuri, pe bufete, oglinda având un rol ideologic de redundanţă: omul burghez descoperă privilegiul de a-şi multiplica propria persoană şi de a se juca cu bunurile sale. Aşadar sticla continuă să existe neîncadrată, mai ales în baie, cu funcţia ei obişnuită. Un alt obiect paralel oglinzii a dispărut: portretul de familie (oglindă diacronică a familiei);
- pendula şi timpul: un obiect esenţial a dispărut - pendula, echivalent în timp al oglinzii în spaţiu.
Scopul aranjamentului interior nu mai este acela de a crea o atmosferă, ci de a rezolva o problemă, de a da răspunsul cel mai subtil unei îmbinări de date, mobilier şi spaţiu (cf. Baudrillard, 1968: 33).

Există aproape tot atâtea criterii de clasificare câte obiecte: dimensiunea, gradul de funcţionalitate, forma, conotaţiile la care trimit (bogat sau sărac, tradiţional sau modern), durata, materia pe care o transformă (de exemplu, pentru râşniţa de cafea este clar care este această materie, pe când pentru o oglindă sau pentru radio este mai puţin evident) etc. Orice obiect transformă ceva – gradul de exclusivitate sau de socializare a utilizării: privat, familial, public.
Fiecare trecere a unui sistem la un altul, mai bine integrat, fiecare comutare în interiorul unui sistem deja structurat, fiecare sinteză a funcţiilor face să apară un sens, o pertinenţă obiectivă complet independentă de indivizii care o produc: ne aflăm aici la nivelul unei limbi şi am putea numi, prin analogie cu fenomenele lingvistice, “tehneme” elementele tehnice simple – diferite de obiectele reale – pe baza cărora apare evoluţia tehnologică.
Dacă exceptăm obiectele tehnice pure, cu care nu avem niciodată de a face decât în calitate de subiecţi, observăm că cele două nivele, denotat obiectiv şi conotat (prin care obiectul este investit, comercializat, personalizat, prin care ajunge să fie folosit şi intră într-un sistem cultural) nu sunt cu totul disociabile, cum sunt cele ale limbii şi vorbirii în lingvistică. Spre deosebire de moneme şi foneme, tehnemele sunt în continuă evoluţie, transformare.

Teza lui Saussure, conform căreia un sistem semiotic se bazează doar pe diferenţă se aplică în primul rând obiectelor: obiectele nu semnifică în realitate, ci prin diferenţa lor, lucru ce duce la maximizarea diferenţelor şi la minimalizarea similarităţilor: peretele alb care poate trimite în acelaşi timp la sărăcie, dar şi la rafinament.
Sintaxa bunurilor – spaţiul pluridimensional al combinaţiilor obiectuale este mult mai puţin structurat în comparaţie cu limbajul. Dacă dimensiunea paradigmatică (sistemul) este bine structurat, sintaxa este slabă.

1. Obiectul ca semn

În 1888 Kleinpaul amintea de limbajul fără cuvinte al florilor şi al mănuşilor. Swift şi Academia din Lagado evidenţiază caracterul impracticabil al unui limbaj universal al obiectelor, substitut al limbii naturale (nu putem “căra” cu noi “într-un sac” toate obiectele despre care vrem să vorbim).

SIGN VEHICLE /vs/ REFERENT

Chestiunea semiotică a diferenţei - signified- referent

2. Semiotizarea obiectelor

Praxis /vs/ semiosis

Barthes susţine că obiectele utilitare au o substanţă a expresiei a căror esenţă nu este aceea de a semnifica; de exemplu hrana, care are rol de nutriţie. Dar, o dată cu societatea, apare semiotizarea obiectelor – telefonul mobil, hainele, paharul conferenţiarului nu sunt numai instrumente pure, ele poartă cu sine şi un sens, o semnificaţie intrinsecă (paharul de pe masa din amfiteatru nu este doar recipientul utilitar, ci semnul conferenţiarului, hainele nu ne feresc doar de intemperii, ci indică în mod clar un statut social-real sau simulat).

3. Limbajul bunurilor de consum

W. Nöth afirmă: “Consumul comunică un statut; putem face o seamă de inferenţe despre oameni în funcţie de bunurile şi serviciile pe care le-au selectat.” De aici decurge noţiunea de consum simbolic, brand image; importantă este satisfacţia simbolică şi nu cea a consumării concrete a obiectului.

În lista de mai jos sunt prezentate câteva semne alese cu totul arbitrar, pe care le folosesc bărbaţii pentru a se prezenta altora. Aceste semne pot fi folosite conştient sau inconştient, cel în cauză putându-le manipula sau putându-se trăda pe sine prin folosirea lor.

Semnificant --- Semnificat

Păr lung --- Anti-cultură (mai ales murdar)

Păr scurt --- Om de afaceri (tradiţional)

Păr foarte scurt --- Homosexual sau militar sau ambele

Păr tuns “nr. 1” --- Militar

Bronzat --- Amator de sport, cu mult timp liber

Palid --- Intelectual (ca atare şi bolnăvicios)

Jeans Levi’s --- Neglijent, proletar?

Jeans de marcă --- Elegant, bogat

Jeans K-Mart --- Muncitor

Costum din trei piese, în dungi --- Manager, om de afaceri

Servietă --- Demodat

Geantă diplomat --- Om de afaceri tradiţional

Geantă de mână --- Eurofil, pseudo-italian

Sac de spate (ghiozdan) --- Amator de activităţi în aer liber

Pungă --- Ţăran

Sandale --- Artist

Pantofi --- Om de afaceri

Ghete (de lucru) --- Muncitor

Bocanci --- Ecologist, alpinist

Ochelari de aviator --- Middle-class, comun

Ochelari de soare de culoare închisă --- Tip de gangster, paranoic

Papion --- Tip de tocilar

Cravată lată --- Demodat

Cravată subţire, panglică --- Ţăran, din vestul Americii

“Obiectul este acela care se oferă vederii, este acela care este gândit în raport cu subiectul care gândeşte.” (R. Barthes 1985: 250)
Conform dicţionarelor, obiectul este “ceva”, lucru care nu ne lămureşte prea mult dacă nu luăm în considerare conotaţiile cuvântului obiect. Barthes (1985: 250-251) identifică două mari grupuri de conotaţii:

i) conotaţiile existenţiale ale obiectului – obiectul este un lucru non-uman care se încăpăţânează să existe, cumva împotriva omului. În acest sens, există numeroase descrieri ale obiectului în literatură:
1. în “Greaţa” lui Sartre este descris un soi de încăpăţânare a obiectului de a exista în afara omului, provocând un sentiment de greaţă naratorului în faţa trunchiurilor copacilor dintr-un parc sau chiar în faţa propriei mîini;
2. în teatrul lui Ionescu apare o proliferare extraordinară a obiectelor, acestea invadează omul care nu se poate apăra şi care este înăbuşit de ele;
3. o tratare estetică a obiectului, în care acesta este prezentat ca având un soi de esenţă de a reconstitui, o regăsim la pictorii de naturi moarte, la anumiţi regizori de film, a căror caracteristică esenţială a stilului este aceea de a reflecta asupra obiectului (Bresson);
4. în Noul Roman apare un tratament special al obiectului, descris în stricta sa aparenţă.

ii) conotaţiile “tehnologice” ale obiectului – obiectul se defineşte în acest caz ca acel ceva care este fabricat (artificial). Obiectul este în acest sens produsul finit, standardizat, format şi normalizat, adică supus unor norme de fabricaţie şi calitate. Trăsătura esenţială a obiectului este, deci, aceea de a fi element de consum: un anume obiect este multiplicat în milioane de copii: telefon, ceas, bibelou, farfurie, mobilă. Toate acestea sunt ceea ce numim în mod normal obiecte, iar în acest caz obiectul nu mai evadează spre un infinit subiectiv, ci către unul social.

În mod normal, definim obiectul ca “ceva care foloseşte la ceva”. Aşadar, la prima vedere, obiectul este în întregime absorbit de o finalitate utilitară, de o funcţie. Şi prin aceasta, remarcă Barthes, există o tranzitivitate a obiectului: obiectul îi foloseşte omului pentru a acţiona asupra lumii, pentru a modifica lumea, pentru a exista în lume într-o manieră activă, deci obiectul joacă rolul unui soi de mediator între acţiune şi lume.
Chiar şi în cazul în care, aparent, un obiect nu are nici o utilitate, nu se poate spune că acel obiect nu serveşte la nimic, fie şi numai pentru că are o finalitate estetică (de exemplu un bibelou). Paradoxul semnalat de Barthes în acest sens este că acele obiecte care au o funcţie, o utilitate, un mod de folosinţă anume şi despre care s-ar putea crede că sunt exclusiv instrumente, poartă în realitate şi alte lucruri cu sine, sunt şi alte lucruri. Obiectele poartă un anume sens, ele servesc într-adevăr la ceva anume, dar, în acelaşi timp, comunică şi informaţii; “există întotdeauna un sens care depăşeşte utilitatea obiectului.” (Barthes 1985: 252) Un telefon, un stilou, o farfurie sunt obiecte cât se poate de funcţionale, au o utilitate bine definită, folosesc la ceva anume, dar, în acelaşi timp, ele transmit şi altceva, un anume sens de bogăţie, simplicitate, fantezie etc. Fiecare dintre ele face parte dintr-un sistem bine definit de obiecte-semne.
Semiotica obiectului studiază potenţialul comunicativ al obiectelor naturale şi al artefactelor culturale. Cu excepţia semioticii culinare, cele mai multe mesaje obiectuale sunt instanţe ale comunicării vizuale.

Cu toate că Internetul reprezintă o reţea gigantică la nivel mondial, riscurile asociate securităţii acestuia nu sunt foarte diferite de cele asociate cu fiecare sistem informatic în parte, ci doar mai ridicate. În plus, lipsa unor controale adecvate la nivelul reţelei face Internetul cu atât mai vulnerabil la infracţiunile clasice din domeniu. Aceasta pentru că Internetul a fost iniţial conceput pentru a încuraja diseminarea informaţiilor, şi nu pentru a le bloca în vreun fel. În plus, pedepsele legale pentru infracţiunile din Internet sunt sensibil mai mici decât cele similare din lumea reală, în unele ţări aceste pedepse lipsind cu desăvârşire!
Interceptarea şi manipularea ilegală a datelor reprezintă o primă astfel de categorie. În fapt, este relativ simplă să interceptezi, modifici, recrutezi pachetele de date care sunt transmise în Internet, şi este o practică petrecută de nenumărate ori. Controalele acestui tip de risc includ canalele de comunicaţie dedicate (de tipul reţelelor ATM), tehnologie SSL (un protocol de comunicaţie cu un nivel superior de securitate) şi algoritmi de criptare a datelor transmise în Internet.
Riscul accesului neautorizat la date reprezintă o altă problemă majoră asociată securităţii (sau mai degrabă lipsei acesteia) în Internet. Sunt celebre cazurile în care hackerii capătă controlul absolut asupra sistemelor informatice utilizate pentru disponibilizarea diferitelor servicii în Internet. Angajaţi interni cu intenţii ostile sau parteneri externi, incluzând spionii politici şi economici, se prevalează de aceste tehnici pentru a accesa informaţii confidenţiale. Sau, mai des în cazul website-urilor, pur şi simplu acestea sunt atacate pentru a pune un „graffiti” pe paginile acestora, după cum a fost cazul Departamentului de Justiţie din Statele Unite în 1997, când sigla paginii a fost transformată astfel încât să apară „Departamentul de Injustiţie”. În general, auditul sistemelor informatice presupune şi existenţa unui aşa-numit test de penetrare, pentru a determina vulnerabilitatea unui sistem informatic la acest tip de atac. Ca apărare, cele mai bune soluţii sunt cele din categoria programelor firewall setate cu atenţie, ca şi politicile de acces şi de parole la nivelul reţelei client, care trebuie să reflecte riscul sistemelor investigate de a se confrunta acu astfel de ameninţări. De asemenea, complexitatea acestui tip de ameninţări de securitate informaţională presupune în multe cazuri utilizarea unui serviciu externalizat de securitate IT. Atacurile din categoria împiedicării utilizatorilor legitimi să acceseze serviciile unui website reprezintă o ameninţare de dată recentă în Internet şi se produc în general prin lansarea, din diverse adrese şi simultan, a unui număr foarte ridicat de cereri către un server, împiedicându-l astfel să răspundă cererilor legitime, şi în anumite cazuri scoţându-l cu totul din funcţiune. Pentru preîntâmpinarea acestor probleme, serverele sunt prevăzute cu controale stricte ale accesului utilizatorilor externi şi cu servicii de alertare atunci când resursele informatice sunt suprasolicitate.
Sub denumirea de web spoofing este cunoscută practica asumării identităţii unei alte persoane în Internet. Identificarea în Internet se realizează, atunci când nu sunt folosite parole, pur şi simplu pe adresa IP proprie pe care fiecare calculator o face cunoscută de fiecare dată când transmite mesaje în Internet. Aşadar, tot ceea ce trebuie să facă cineva pentru a-şi asuma o altă identitate în Internet este să utilizeze această adresă IP. Nu este chiar atât de simplu cum sună, dar nici chiar atât de complicat şi procesul este din nou unul extrem de frecvent. În plus, prin spoofing se pot intercepta mesajele legitime către o anumită destinaţie, precum magazinele virtuale, scopul principal al hackerilor fiind acela de a intercepta mesajele care conţin informaţii sensibile, precum numărul şi codul cărţilor de credit.
Aşa numiţii „gândaci” din web (web bugs) seamă cu fişierele cookie, în sensul că urmăresc utilizatorii, însă fără să se rezume la paginile unui singur website, ci îi urmăresc practic oriunde se îndreaptă. Cea mai bună metodă de a controla acest risc este, din nou, utilizarea de programe din categoria firewall.
În general, un firewall reprezintă cea mai la îndemână şi mai complexă metodă de a reduce riscurile asociate cu securitatea din Internet. Un astfel de program este conceput să examineze întregul trafic care se desfăşoară între sistemul sau reţeaua pe care o protejează şi Internet, determinând, pentru fiecare pachet, dacă acesta reprezintă o comunicaţie legitimă sau ilegitimă. Ca regulă generală, un astfel de sistem trebuie setat astfel încât să respingă orice tip de comunicaţie, cu excepţia acelora care sunt în mod specific permise.
În sfârşit, banalii şi tradiţionalii viruşi informatice reprezintă încă cea mai răspândită formă de atac, în Internet aceştia căpătând denumirea de vierme (worm). În general, copii ale acestor programe intră în sistemele informatice ca ataşamente ale mesajelor e-mail, sau ataşaţi unor programe software pe care utilizatorii le încarcă în mod inocent pe calculatoarele lor. De la virus la virus, acţiunile dăunătoare pe care aceştia le pot genera includ ştergerea datelor, defectarea echipamentelor hardware prin forţarea unor utilizări improprii, sau, mai recent şi mai frecvent în Internet, deschiderea de căi de acces pentru utilizatorii externi în maşinile teoretic protejate prin programe de tip firewall. Tot în mod tradiţional, cea mai bună metodă de a preîntâmpina acest risc este utilizarea de programe antivirus, actualizate frecvent (de câteva ori pe zi, prin Internet, în cazul programelor antivirus competitive) pentru a răspunde tot timpul ultimelor versiuni identificate ale viruşilor care se răspândesc continuu în Internet.
Numărul şi tipul riscurilor la adresa securităţii în Internet sunt limitate numai de imaginaţia persoanelor cu intenţii ostile care se manifestă în acest mediu. În general, aceste riscuri sunt controlate printr-un ansamblu de măsuri care includ o bună politică organizaţională, ce impune utilizarea unor politici şi standarde adecvate şi realizează o educaţie corespunzătoare a personalului, printr-o securitate fizică a accesului la echipamentele hardware şi software utilizate direct sau indirect pentru disponibilizarea serviciilor în Internet, ca şi pentru controlul accesului logic la resurse, prin parole, conturi de utilizator şi drepturi diferenţiate de acces. De asemenea, la nivelul comunicaţiei în Internet este recomandabilă utilizarea unor tehnologii de criptare a datelor, precum protocoalele SSL sau SET (la nivel minim), însoţite, bine înţeles, de programe din categoria firewall şi antivirus, furnizate de producători recunoscuţi pe respectivele pieţe.

Un website este confruntat cu o serie de riscuri de securitate, preocuparea webmasterului fiind aceia de a face tot ce-i stă în putinţă de a minimiza aceste riscuri. Adunând în aceiaşi reţea mondială populaţia întregului glob, Internetul a devenit astfel şi locul în care pot fi lansate, la fel de uşor şi de rapid ca în cazul ofertelor de marketing direct prin e-mail, atacuri informatice care să, după cum s-a demonstrat în trecut, să afecteze zeci de milioane de utilizatori într-un decurs de zile, sau chiar de ore.
Ameninţările la adresa securităţii în Internet, vaste ca abordare şi extindere, au fost grupate în general în subcategorii precum modificarea, ştergerea sau accesul, neautorizat la date, la resursele hardware şi software, copierea neautorizată a datelor, împiedicarea utilizatorilor legitimi să folosească diferite resurse informatice, şi, în sfârşit, infracţiunile din categoria celor care implică Internetul pentru a obţine în mod ilicit informaţii sau bunuri financiare şi materiale. Furtul din bănci cu ajutorul accesului Internet nu mai este demult o noutate, primele cazuri întâmplându-se cu mai bine de zece ani în urmă.
Pentru a trece în revistă câteva evenimente majore care au afectat securitatea serviciilor din Internet în ultimii ani, în 1999 Yahoo! a fost nefuncţional pentru câteva ore (pierzând în proces milioane de dolari) datorită unui atac din categoria prevenirii accesului legitim la informaţii. În aceiaşi zi şi din cauza aceluiaşi atacator au fost practic scoase din folosinţă website-uri precum CNN.com, eBay, şi Amazon.com. Tot în 1999, în decembrie, nu mai puţin de 300,000 de numere de cărţi de credit, împreună cu parolele aferente, au fost furate din baza de date a magazinului virtual CDNow.com, multe dintre ele fiind apoi folosite în tranzacţii frauduloase70. În martie 2000 virusul Melissa a atacat cutiile poştale ale utilizatorilor din întreaga lume, pierderile estimate în urma sa depăşind 80 de milioane de dolari. Un an mai târziu, un grup de hackeri au recunoscut în faţa tribunalului utilizarea frauduloasă, pentru ei şi clienţii lor, a cardurilor telefonice, fraudă ce a afectat companiile de telefonie din Statele Unite Sprint, AT&T şi GTE la o valoare totală estimată de 10 milioane de dolari.