Cyber Marketing si Marketing Internet

“Obiectul este acela care se oferă vederii, este acela care este gândit în raport cu subiectul care gândeşte.” (R. Barthes 1985: 250)
Conform dicţionarelor, obiectul este “ceva”, lucru care nu ne lămureşte prea mult dacă nu luăm în considerare conotaţiile cuvântului obiect. Barthes (1985: 250-251) identifică două mari grupuri de conotaţii:

i) conotaţiile existenţiale ale obiectului – obiectul este un lucru non-uman care se încăpăţânează să existe, cumva împotriva omului. În acest sens, există numeroase descrieri ale obiectului în literatură:
1. în “Greaţa” lui Sartre este descris un soi de încăpăţânare a obiectului de a exista în afara omului, provocând un sentiment de greaţă naratorului în faţa trunchiurilor copacilor dintr-un parc sau chiar în faţa propriei mîini;
2. în teatrul lui Ionescu apare o proliferare extraordinară a obiectelor, acestea invadează omul care nu se poate apăra şi care este înăbuşit de ele;
3. o tratare estetică a obiectului, în care acesta este prezentat ca având un soi de esenţă de a reconstitui, o regăsim la pictorii de naturi moarte, la anumiţi regizori de film, a căror caracteristică esenţială a stilului este aceea de a reflecta asupra obiectului (Bresson);
4. în Noul Roman apare un tratament special al obiectului, descris în stricta sa aparenţă.

ii) conotaţiile “tehnologice” ale obiectului – obiectul se defineşte în acest caz ca acel ceva care este fabricat (artificial). Obiectul este în acest sens produsul finit, standardizat, format şi normalizat, adică supus unor norme de fabricaţie şi calitate. Trăsătura esenţială a obiectului este, deci, aceea de a fi element de consum: un anume obiect este multiplicat în milioane de copii: telefon, ceas, bibelou, farfurie, mobilă. Toate acestea sunt ceea ce numim în mod normal obiecte, iar în acest caz obiectul nu mai evadează spre un infinit subiectiv, ci către unul social.

În mod normal, definim obiectul ca “ceva care foloseşte la ceva”. Aşadar, la prima vedere, obiectul este în întregime absorbit de o finalitate utilitară, de o funcţie. Şi prin aceasta, remarcă Barthes, există o tranzitivitate a obiectului: obiectul îi foloseşte omului pentru a acţiona asupra lumii, pentru a modifica lumea, pentru a exista în lume într-o manieră activă, deci obiectul joacă rolul unui soi de mediator între acţiune şi lume.
Chiar şi în cazul în care, aparent, un obiect nu are nici o utilitate, nu se poate spune că acel obiect nu serveşte la nimic, fie şi numai pentru că are o finalitate estetică (de exemplu un bibelou). Paradoxul semnalat de Barthes în acest sens este că acele obiecte care au o funcţie, o utilitate, un mod de folosinţă anume şi despre care s-ar putea crede că sunt exclusiv instrumente, poartă în realitate şi alte lucruri cu sine, sunt şi alte lucruri. Obiectele poartă un anume sens, ele servesc într-adevăr la ceva anume, dar, în acelaşi timp, comunică şi informaţii; “există întotdeauna un sens care depăşeşte utilitatea obiectului.” (Barthes 1985: 252) Un telefon, un stilou, o farfurie sunt obiecte cât se poate de funcţionale, au o utilitate bine definită, folosesc la ceva anume, dar, în acelaşi timp, ele transmit şi altceva, un anume sens de bogăţie, simplicitate, fantezie etc. Fiecare dintre ele face parte dintr-un sistem bine definit de obiecte-semne.
Semiotica obiectului studiază potenţialul comunicativ al obiectelor naturale şi al artefactelor culturale. Cu excepţia semioticii culinare, cele mai multe mesaje obiectuale sunt instanţe ale comunicării vizuale.