Cyber Marketing si Marketing Internet

Moda (lat. modus, “manieră”) constituie un ansamblu de comportamente şi opinii colective dintr-o anume cultură care arată preferinţa temporară a acesteia pentru anumite practici ale vieţii sociale din diverse domenii: vestimentaţie, coafură, lectură, alimentaţie etc. (Dicţionar de sociologie)
Gabriel de Tarde (Les lois de l’imitation, 1890) considera moda ca o formă a imitaţiei contemporanilor, spre deosebire de cutume, care reprezintă o formă de imitaţie a predecesorilor. În acest sens, se diferenţiază societatea modei, care implică fluctuaţii, de societatea cutumei, care este una conservatoare. Moda are o dublă funcţie (Cf. H. Spencer şi G. Simmel), putându-se identifica o tendinţă de uniformizare şi una de diferenţiere. Clasele sociale inferioare preiau semnele distinctive ale claselor sociale superioare, care se văd astfel constrânse la a căuta noi semne de demarcaţie şi deci de diferenţiere. Aşadar moda este un fenomen social dinamic.
Ca participanţi la societatea contemporană, suntem în mod continuu invadaţi de diverse forme ale modei, dar o teoretizare a esenţei modei nu există. Deşi analiza modei reprezintă o problemă centrală a sociologiei, întrucât reflectă relaţia dintre individ şi societate, studiile pe această tematică sunt extrem de puţine. De aici paradoxul: moda apare ca un praxis hipertrofiat (cronica modei), dar cu o reală sărăcie teoretică – aproape completa absenţă a preocupării teoretice. Dintre studiile care vizează moda, se pot cita: monografii ale unor personalităţi care au marcat evoluţia modei (Coco Chanel, Madonna, Marilyn Monroe), statistici ale produselor utilizate (evidenţierea unui trend – “Anul acesta se poartă verdele deschis şi rozul”), istorii ale costumelor.
Moda a fost studiată şi analizată, diacronic sau sincronic, în cadrul mai larg al unei anumite culturi, ca element constitutiv al acesteia. Într-adevăr, caracterul temporal şi punctual al modei este una dintre trăsăturile definitorii ale acesteia, dar, aşa cum remarcă R. Barthes în Système de la mode, moda este un limbaj cu propriile sale reguli şi structuri şi trebuie interpretată pe baza formelor sale specifice. Barthes consideră că pentru orice obiect de modă (rochie, costum, cravată) există trei structuri diferite: una tehnică, o alta iconică şi o a treia verbală (Barthes, 1983: 5). Structura tehnică este obiectul însuşi, structura iconică este constituită din orice fotografie, desen sau imagine a obiectului respectiv, iar structura verbală constă în descrierea scrisă sau vorbită a obiectului. Aşadar, “limbajul modei” este în mod esenţial traducerea structurii tehnice în structură verbală, adică în cuvintele utilizate pentru a descrie obiectele modei.
Moda este o instituţie, o realitate socio-istorică specifică modernităţii. Moda ca semn social (de exemplu al unei profesii, al unui statut social) este redată de evoluţia de la funcţional la emblematic a unor obiecte vestimentare: jeanşii, care iniţial erau specifici cowboy-ilor, au fost preluaţi ulterior de fiii unor bogătaşi.
Moda poate fi considerată şi ca o negare a tradiţiei (vezi respingerea normelor vestimentare de către adepţii modei punk – contra-imitaţie) sau ca celebrare în prezent – narcisism contemporan. Moda a fost definită ca seducţia şi efemerul societăţii, transformate în secolul nostru într-un principiu de organizare a vieţii colective. Edgar Morin considera că moda propagată prin mass-media te face să trăieşti prin procură imaginară.
Moda oferă o viziune centrifugă asupra societăţii (pe categorii de vârstă, clasă socială, profesie, sex), dar şi centripetă (are rol coeziv).
Moda nu vizează exclusiv vestimentaţia, ci întregul aspect al individului, astfel încât coafura şi silueta sunt şi ele supuse regulilor modei. În anii ’20 ai secolului trecut, de exemplu, apare “silueta modernistă” – silueta feminină subţire şi funcţională, eliberată de corset (S. Connor), în anii ’50-’60 idealul corpului feminin era reprezentat de forme şi rotunjimi, iar la sfârşitul secolului se revine la o siluetă extrem de subţire, aproape lipsită de forme. S-a ajuns astăzi la un ideal de frumuseţe feminină care presupune un corp nu numai foarte slab (asemenea corpului băieţilor de 13-14 ani), ci şi ferm, “supus”, cu contururi bine definite şi o musculatură lucrată îndelung. Acest corp presupune exerciţii fizice intense şi regulate şi o dietă bine controlată; dar idealul este greu de atins şi de aceea s-a ajuns la excese şi chiar la patologic (acele “eating disorders” ca bulimia, anorexia, obezitatea, din ce în ce mai des întâlnite, care au în spate serioase probleme psihologice). Corpul feminin este ceea ce a fost denumit “trup docil” (vezi spaima de nesupunere a propriului corp, de izbucniri incontrolabile, prezentă în mărturiile celor care suferă de tulburări ale regimului alimentar, ca şi în producţii cinematografice care aparent nu au legătură cu alimentaţia: Alien), supus unui regim dur, cel mai adesea tiranic, din dorinţa de conformare cu normele sociale. Această continuă (uneori obsesivă) preocupare pentru aspectul corporal funcţionează, în general, ca parte componentă a mecanismului normalizator al puterii şi, în particular, ca modalitate de reproducere a relaţiilor de gen (Susan Bordo, 1995: 469).
Corelată celebrării prezentului, febrei schimbării perpetue, juisării private a consumului, “societatea modei” (G. Lipovetsky) înseamnă nu doar frivolitate, spirală individualistă, seducţie generalizată, ci şi toleranţă, mobilitate a opiniilor care, “adecvat exploatate, pot răspunde provocărilor viitorului” (Cf. G. Lipovetsky, 1987: 17)